Sărbătorim din nou Ziua Culturii Naționale
De Ziua Culturii Naționale este nefiresc să nu ne amintim de Eminescu și, oricât am dori să ne îndepărtăm de poetul efigie, o aniversare fără el ar fi una lipsită de sevă. A fost resortul pentru care am renunțat să vă propunem alt subiect literar și să facem referire din nou la poetul ROMÂN.
O întrebare cu trimitere la meditație din introducerea ediției de poezie eminesciană tradusă în limba franceză, apărută la editura Libra în anul 1992, Poezii / Poésies, ne-a făcut să răspundem provocării, considerând momentul unul oportun. Textul în cauză, semnat de traducătoarea Elisabeta Isanos, sună astfel:
„O legendă chinezească povesteşte despre un fel de liră cu mai multe coarde decât cele obişnuite. Cântecul pe care-l scotea era insuportabil de frumos şi atât de trist, încât zeii l-au obligat pe meşter să rupă lira în două. După aceea, cântecul a putut să fie ascultat şi de zei, dar nimeni n-are să mai ştie, niciodată, cum suna lira când era întreagă.
Poezia eminesciană, tradusă, dă această impresie de cântec micşorat la proporții comune, parcă mergi printr-o pădure de unde, odată cu arborii tăiați, au dispărut şi coardele în care vîntul trezea cîntecul extraordinar, care s-a pierdut. Poezia rămâne, ca pentru totdeauna, închisă în propria ei splendoare. Ai zice că, de frumos ce e cântecul din ea, zeii se străduiesc să rupă lira în două. Oare să fie Eminescu prizonierul limbii române?”
Dorim să răspundem oarecum acestei întrebări și să aducem astfel un mic omagiu al membrilor comunității italiene din România, trăitori și crescuți în acest spațiu multicultural atât de deschis și primitor pentru toate influențele culturale din care s-a alimentat însuși Eminescu, publicând o poezie a marelui poet în traducerea lui Ramiro Ortiz. Poate fi și acesta un mic exercițiu, dovadă că poetul nu este prizonierul limbii române!
HO ANCORA UN SOL DESIDERIO
Quand’io m’addormenti
nel buio infinito,
mi date silenti
del pelago al lito;
Nè bara, nè ornate
esequie è ch’io brami;
un’urna intrecciate
di teneri rami.
Sia il bosco vicino,
il sonno sia lene,
stia il cielo turchino
sull’acque serene,
sull’acque tornanti
dolenti alla sponda,
lo scoglio abbraccianti
con lor braccia d’onda.
Che s’alzano chete,
poi bacian la spiaggia:
sui boschi d’abete
la luna viaggia.
Nè alcuno si doglia
sul vinto: dia forte
parola alla foglia
risecca la Morte.
Dei venti sull’ale
ripassi il Signore,
e il tiglio jerale
mi doni il suo fiore.
Non vo più ramingo:
ricordi pietosi
me avvolgon solingo
nei muti riposi,
E gli astri sorgenti
di mezzo agli abeti
mi guardan ridenti,
amici ben lieti;
non san che il dolore
m’appar che ho sofferto,
mentr’ergesi il fiore
sul mio deserto.
MAI AM UN SINGUR DOR
Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
