Scurt istoric al minorităţii

Italia a fost dintotdeauna o țară de emigraţie, italienii ducând un stil de viaţă caracterizat de mobilitate din cele mai vechi timpuri, cauza principală fiind lupta pentru supreviețuire și pentru bunăstare. Într-o perioadă erau artiştii cei care emigrau: pictorii, sculptorii, arhitecţii italieni au lăsat semne ale trecerii lor prin întreaga Europă. Pe lângă artişti, mai emigrau comercianţii, misionarii, navigatorii, inginerii, companiile teatrale, saltimbancii. Emigrația a fost, aşadar, mereu o componentă fundamentală a economiei și societății italiene, o modalitate de a obține un venit mai bun decât în locul natal, dovadă facând-o companiile constructorilor din evul mediu, ale sticlarilor din Liguria sau militarii din Corsica, emigranții muzicieni, trupele de actori ai genului comedia dell’arte, mozaicarii din Spilimbergo și mulți alții.

Aşadar, migrarea pare să fie una dintre caracteristicile definitorii ale poporului italian şi a fost mereu prezentă în viaţa Peninsulei Italice, chiar dacă uneori limitată şi ocazională. În secolul al XIX-lea, însă, s-a produs o schimbare: emigraţia ia dimensiuni mai mari, cuprinzând-o pe cea politică, pe cea către Americi şi pe cea sezonieră, la care au aderat mai ales ţăranii din nord şi care treceau uneori Alpii în căutarea unui loc de muncă. Astfel, odată cu anul 1800, după o etapă de început incertă şi cu frecvente întreruperi, fenomenul migrării în masă a italienilor, mai întâi către America şi ulterior, chiar mai des, către Europa continentală, a cunoscut o continuă expansiune.

Cauzele acestei modificări ale trendului migrator au fost determinate de faptul că, în secolul al XIX-lea, Italia a trecut printr-o serie de schimbări majore, economice, demografice și mai ales politice, care au determinat crize economice, între care cea agrară din perioada 1873-1879, alături de avântul demografic din mediul rural, a avut contribuţia cea mai mare la debutul deplasărilor masive ale populației italiene în căutare de noi resurse economice.  Guvernele italiene ce s-au succedat după unificarea Italiei au avut dificila misiune de a stabiliza ţara ce se confrunta cu un declin economic atât de pregnant. Lui Massimo d’Azeglio îi este atribuită expresia: “Odată făcută Italia, e nevoie să-i facem pe italieni”, care transmite într-o manieră destul de expresivă realitatea epocii: Italia era unită din punct de vedere geografic şi politic după 1861, dar din punct de vedere cultural, al tradiţiilor şi al dialectelor vorbite era încă foarte fragmentară şi diversă. Diferenţele nu se limitau la aspectele culturale, ci se extindeau şi la nivel economic, generând discrepanţe mari între anumite zone geografice. Aşadar, unificarea mult dorită şi aşteptată de elita politică italiană nu a adus automat cu ea şi prosperitatea sau rezolvarea rapidă a problemelor specifice societăţii italiene. Uniformizarea unui spaţiu atât de vast a cerut resurse financiare considerabile şi sacrificii pe măsură, iar marea criză agrară a anilor 1880, determinată în parte de apariţia pe piaţă a grâului american, produs la preţuri mult mai reduse, nu a făcut decât să agraveze situaţia.

Astfel ia naştere marea emigraţie italiană („la grande emigrazione italiana”), fenomen care s-a întins pe durata unui întreg secol, din 1876 până în 1975 şi care a implicat între 1876 şi 1920 (primul şi cel mai puternic val de emigraţie) aproximativ 15 milioane de italieni, dintre care 6,8 milioane au emigrat înspre alte ţări din Europa, iar restul spre continentul american, înscriindu-se între cele mai mari exoduri ale unei populaţii în epoca modernă şi contemporană. Oficial, debutul acestui fenomen este plasat în anul 1876, fiind mai degrabă anul în care încep să fie elaborate statistici oficiale despre emigraţia italiană de către Ministerul Agriculturii, Industriei şi Comerţului italian, decât începutul efectiv al plecărilor, care erau de fapt o continuare firească a tendinţei migratorii a poporului italian, puternic accentuată după Unificarea din 1861. În lipsa statisticilor oficiale însă, este imposibil de estimat numărul plecărilor între 1861 şi 1876.

O serie de anchete parlamentare din timpul crizei agrare, asupra condițiilor în care populația rurală era nevoită să trăiască, a determinat concluzia oficialităților conform căreia emigraţia era funcţională, utilă şi necesară, fiind un mijloc indispensabil pentru supravieţuire. Legi care să reglementeze acest puternic val migrator au apărut însă târziu, cu o primă tentativă abia în 30 decembrie 1888, cu legea Crispi, care de fapt doar decreta libertatea totală a emigrației, sprijinind astfel companiile de transport maritim pentru a le aduce în legalitate şi practic reglementând din punct de vedere legal o realitate care exista de facto de mult, dar nerezolvând multiplele probleme presupuse de o migraţie atât de consistentă. Prima lege adevărată a migraţiei a apărut abia în 1901, când s-a înfiinţat şi Comisariatul General al Emigraţiei, instituţie ce s-a ocupat într-o anumită măsură de tutela, protecţia şi ghidajul emigranţilor italieni în  anii următori.

Majoritatea emigranților italieni proveneau din păturile cu o situaţie economică medie sau destul dificilă din zonele rurale, dar care totuşi le permitea să emigreze (cei extrem de săraci nu aveau nici măcar mijloacele necesare pentru a-şi asigura călătoria şi deci nu puteau emigra), unii plecând peste Ocean, alţii emigrând către țări europene apropiate Italiei cu intenția de a se întoarce.

România s-a înscris între ţările care au primit emigranţi italieni în acea perioadă, întrucât contextul politic şi economic al epocii erau favorabile. În vreme ce Italia traversa o criză economică puternică, România se afla într-o perioadă de stabilitate politică şi de înflorire economică. În special după câştigarea independenţei în 1877 şi a statutului de regat în 1881, monarhia şi guvernele României au făcut eforturi considerabile pentru modernizarea ţării şi alinierea acesteia la standardele de infrastructură şi arhitectură ale Europei Occidentale. S-au deschis şantiere în toată ţara şi au început construcţii de căi ferate, drumuri, poduri şi clădiri moderne pretutindeni. La un asemenea nivel de muncă era nevoie şi de o mână de lucru pe măsură, şi din punct de vedere cantitativ şi din punct de vedere calitativ. Lipsa specialiştilor autohtoni a fost compensată de forţa de muncă specializată şi calificată străină, aici integrându-se şi un număr considerabil de italieni. Astfel, România corespundea nevoilor emigrantului italian, de a găsi un loc de muncă bine plătit și o situație economică mai bună față de țara de origine, iar din punct de vedere geografic era asemănătoare Italiei.

Despre emigrarea italienilor înainte de 1800 se ştiu puţine lucruri, dar, de-a lungul anilor, ei au fost semnalaţi la curţile princiare din Moldova, Valahia şi Transilvania. Erau: călători, misionari, medici, aventurieri, arhitecţi militari şi civili, ingineri, pictori, decoratori, muzicieni, maeştri de scrimă, zidari, dulgheri, pietrari etc.

Documentele istorice atestă prezenţa italienilor pe teritoriul actual al României încă din secolul XII. Printre primii colonişti semnalaţi în Transilvania în timpul regelui ungar Geza II (1142-1162) se numărau, pe lângă valoni, şi italieni care s-au aşezat la Varadino (Oradea de azi) , unde şi-au construit cartiere încă înainte de 1241, anul invaziei tătaro-mongole.

În secolele XIII-XIV anticele cetăţi greceşti de la Marea Neagră au fost colonizate de oraşele maritime Genova şi Veneţia, întâi cu acordul bizantinilor şi apoi al otomanilor. Este vorba despre cetăţile Lycostomo, Maurocastro sau Moncastro şi cetatea danubiană Vicina.

În 1435, Veneţia şi-a deschis chiar şi un vice-consulat la Moncastro. După 1300 sunt semnalaţi arhitecţi şi maiştri italieni chemaţi să construiască cetăţi şi fortăreţe. Astfel, la Timişoara, au construit între 1307 şi 1315 un castel pentru noul rege al Ungariei, Carol Robert de Anjou.

Iancu de Hunedoara, guvernator al Comitatului Timiş şi voievod al Transilvaniei din 1441 şi, apoi, rege al Ungariei între 1446 şi 1453, şi-a stabilit reşedinţa la Timişoara şi, în locul vechiului castel distrus de un cutremur, a comandat construirea unuia mai mare, conform tehnicii timpului şi cu ajutorul unor arhitecţi italieni – milanezi se pare.

Alţi arhitecţi italieni citaţi de istorie sunt cei veniţi în 1541 pentru a construi cetăţi-fortăreţe împotriva turcilor. Fortificarea cetăţilor, castelelor şi bisericilor era de o importanţă capitală pe teritoriul românesc. Ştefan cel Mare a făcut şi el apel la arhitecţi militari italieni atunci când a construit fortăreţe de-a-lungul întregii frontiere estice a Moldovei, creând puternice bastioane anti-otomane şi anti-tătare.

Încă din timpul lui Matei Corvin şi Gh. Zápolya, continuând, apoi, cu Báthory, Rackozy şi Gabriel Bethlen, la curţile princiare transilvane lucrau arhitecţi şi ingineri militari şi civili italieni. De exemplu fortificaţiile cetăţii Oradea au fost întărite în timpul lui Bethlen (1613-1629), de mantovanul Giovanni Landi şi veneţianul Agostino Serena, iar arhitectul veronez Giacomo Resti a construit în interiorul acestor fortificaţii un palat pentagonal cu o curte interioară în stil, evident, italian. Este oraşul cel mai bine conservat din Europa Centrală construit în stilul renaşterii italiene. Acelaşi Agostino Serena a construit şi Castelul Banffy din Bonţida (judeţul Cluj).

Înfăţişarea de astăzi a oraşului Alba Iulia se datorează arhitectului Giovanni Morando Visconti care a condus lucrările de construcţie a acestuia între anii 1715-1735. Printre pictorii care au lucrat la curţile princiare româneşti sunt semnalaţi Masolino Panicale la Timişoara, Mina la curtea lui Mihai Viteazul şi Giorgio Vernier la curtea lui Nicoale Mavrogheni.

Muzicieni italieni erau prezenţi la curţile princiare din Transilvania încă din vremea lui Matei Corvin. Mai cunoscuţi sunt Giovanni Battista da Mosto şi Georgius Gyrardi.

În secolele XVII şi XVIII documentele consemnează o serie de italieni la curţile valahe şi moldave: medici, consilieri, traducători, secretari personali, maeştri de scrimă, vameşi şi peruchieri etc.

Deşi încă din Evul Mediu s-au fondat colonii comerciale genoveze și venețiene pe țărmul Mării Negre, abia după tratatul de la Adrianopol din septembrie 1829, ce prevedea o serie de măsuri referitoare la libertatea comerțului pe Dunăre și la Marea Neagră, s-a dat libertate totală navigaţiei vaselor străine pe Dunăre. Astfel, la inceputul secolului al XIX-lea, România se afla pe locul al II-lea în Europa în ceea ce privește procentul de cetățeni străini stabiliți pe teritoriul său. S-a consolidat în acest context o prezență importantă a comercianților italieni în Brăila și Galați, care, după 1815, deschid case comerciale pentru exportul de cereale. Limba oficială a comerțului la acea vreme era limba italiană.

Tot secolul al XIX-lea este şi epoca în care sunt redescoperite marile bogăţii ale subsolului de pe teritoriul românesc (cărbune, fier, argint, aur, plumb), iar austriecii puternic interesaţi de exploatarea lor colonizează o parte din Transilvania cu muncitori italieni: mineri, constructori de căi ferate, de viaducte sau galerii de mină, tăietori în piatră, muncitori forestieri etc. Odată cu extragerea minerurilor încep să se dezvolte şi industriile siderurgică şi metalurgică ce solicită din nou mână de lucru calificată. După terminarea lucrărilor pentru care fuseseră aduşi, italienii au rămas în zonele respective, iar descendenţii lor trăiesc şi astăzi în judeţul Caraş-Severin la Oraviţa, Bocşa, Oţelu Roşu, Caransebeş, Zăvoi, Glimboca, Reşiţa etc.

Cererea tot mai mare de produse agricole pe piaţa europeană a dus la extinderea terenurilor cultivabile şi la introducerea maşinilor agricole, aşa că, începând cu anul 1830, au început să fie apreciate noi meserii (agronomi, geometri, veterinari, mecanici etc.). Pe de altă parte, pe teritoriul românesc, ca de exemplu în Oltenia, erau multe pământuri nepopulate şi s-a recurs la mână de lucru externă.

Aşa se face că, după 1830, (sau, conform altor izvoare, după 1860) au venit italienii din zona Veneţia-Friuli să lucreze aceste terenuri. Emigranţii, ţărani săraci, în mare parte analfabeţi, s-au aşezat în jurul Craiovei. Câţiva descendenţi ai acestora sunt identificabili şi acum în zonă. Dar muncitori agricoli au venit şi din alte provincii ale Italiei aşezându-se şi în Moldova şi pe malurile Dunării sau ale Oltului, dar şi la Târgovişte sau Ploieşti.

Emigraţia italienilor către România devine însă mai consistentă la sfârşitul secolului al XIX-lea, când foarte mulţi italieni şi-au dat aportul la dezvoltarea țării, care se afla într-o adevărată revoluție din punct de vedere al modernizării. Între sfărșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, muncitorii italieni au fost folosiţi pentru ridicarea a numeroase edificii în București, Vâlcea, Craiova, Turnu Severin, Târgu Jiu și altele.

Numeroși italieni proveniți din regiunea Veneto – Pordenone, veneau la muncă în România pentru construcția de căi ferate, lucrări de terasament, poduri, zidărie, exploatări forestiere, exploatări ale carierelor de piatră, exploatări miniere, la îndemnul celor veniți anterior. De asemenea printre aceștia se aflau și specialiști în diferite meserii, artizani, arhitecți, artiști, iar cei cu studii superioare ocupau diverse funcții în administrația publică ce presupunea execuția unor lucrări importante. Așa îi regăsim pe anteprenorii italieni Ollivero & Albertozzi la 1900 la Craiova care solicitau sprijinul autorităților centrale de la București pentru a permite intrarea în țară a unui grup de muncitori italieni. Pietrarii italieni erau specialiști în fasonarea și cioplirea pietrei. De asemenea, familii de friulani se stabiliseră la Craiova pe la 1890.

În zona Vâlcei, la Brezoi, au fost aduși din Italia muncitori pentru exploatările forestiere din zonă în anul 1907.

După 1877-1878, în zona Dobrogei, mai ales la Iacobdeal, Turcoaia, Măcin şi Greci s-au stabilit numeroși italieni friulani, bellunezi, veneţieni, rovigani, specialişti în extragerea şi prelucrarea pietrei. Datorită numărului mare de italieni stabiliți aici, deseori veneau profesori din Italia pentru a preda în limba italiană în școlile existente în perioada interbelică, unde se studia în limba italiană.

În zona Iașilor regăsim italieni proveniți din Rovigo, Veneto, care pe la 1879 au fost aduși de către boierul Dimitrie Anghel pentru a-i lucra pământurile și cărora boierul s-a obligat să le dea pământ în arendă și loc de casă. Vorbim de aproximativ 100 de familii de italieni. Colonia agricolă, singura de acest fel din România, a fost ulterior mutată în Dobrogea, la Cataloi.

În județul Argeș, la începutul secolului al XIX-lea, s-au stabilit numeroși italieni din Trento și Belluno care au activat în general în domeniul construcțiilor, devenind importanți antreprenori și lucrători pietrari.

În zona Brașovului, regăsim o comunitate de italieni stabiliți în jurul anului 1850, buni meșteșugari specializați în prelucrarea lemnului, a pietrei, a varului (calce) dar și buni agricultori.

În zona Vrancei, regăsim italieni bergamasci stabiliți pe la 1890 ce lucrau în domeniul construcțiilor, aici fiind stabilit și Angelo Marenzo, născut la Pinzano di Tagliamento, stabilit la Bergamo, emigrat ulterior la Viena și apoi la Râmnicu Sărat, județul Putna. La antrepriza sa de construcții lucrau la acea vreme muncitori de diferite naționalități, bulgari, greci, romi, polonezi dar și mulți italieni.

La Târgoviște, la 100 km distanţă de București, s-au stabilit între anii 1887-1897 italieni specialiști în construcţii, pictori, comercianți, antreprenori, mozaicari, constituind o comunitate importantă. Putem vorbi despre nume precum familia DeSimon, un cunoscut arhitect, constructorii Zanissi, Fugalli, Zamollo.

În Țara Hațegului, la Râu de Mori întâlnim italieni plecați din Udine, Friuli iar nume ca DiGaspero, Benvenuto, Fontanella, Toniutti, Gonnano sunt întâlnite în istoria zonei, aceștia fiind specialiști în prelucrarea lemnului.

Au existat trei tipuri de emigrare: cea sezonieră, cea temporară şi cea definitivă şi trebuie menţionat că primele două au fost cele predominante în spaţiul românesc – majoritatea muncitorilor veneau în România la începutul primăverii, când se deschideau şantierele, şi se întorceau în Italia odată cu venirea toamnei. Au existat însă şi foarte mulţi italieni care au ales să se stabilească definitiv în România, să-şi aducă familiile sau să-şi formeze unele aici şi să-şi facă un cămin pe pământ românesc. Ei sunt cei ai căror descendenţi trăiesc şi astăzi în România şi constituie miezul minorităţii italiene actuale.

În 1940, când România a trecut de partea Germaniei, o bună parte dintre italienii care făcuseră ceva avere s-a repatriat. Mulţi din cei rămaşi în Bucureşti au murit în timpul bombardamentelor din 1944, iar după sovietizarea României unii au fost arestaţi. Începând cu anul 1951 au fost repatriaţi forţat 40.000 de italieni, în convoaie de câte 100 de persoane, la fiecare 15 zile. Fiecare persoană a avut dreptul la o singură valiză, cu efecte personale, de cel mult 35 de kilograme. Aurul se confisca.

Celor rămaşi în România li s-au închis şcolile, bisericile, casele comunităţilor, li s-au confiscat paşapoartele şi au fost obligaţi să renunţe la cetăţenia italiană. De frica represiunilor mulţi şi-au ars toate documentele şi toate înscrisurile în limba italiană. În România au rămas, deci, numai italienii naturalizaţi români. Şi viaţa a mers mai departe. Italienii au continuat să facă ce ştiau ei mai bine: să construiască, să lucreze pământul, să scrie, să facă muzică, teatru sau să picteze.

Aşa se face că şi dintre cotemporanii noştri s-au ridicat personalităţi de excepţie ca: Adrian Marino, Sorana Coroamă Stanca, Alexandru Pesamosca, Enrico Fanciotti, Horia Moculescu, Mişu Fotino, Dante Grechi, Angella Tomaselli, Mădălina Coracin, Mihaela Profiriu Mateescu-Culluri, Doina Florişteanu, Nicolae Girardi, Cristian Ţopescu, Mario Nardin şi mulţi alţii.

Aşadar, istoria minorității italiene din România se întinde pe un segment de timp de peste o sută de ani, România aflându-se cu mai bine de un secol în urmă în timpul domniei Regelui Carol I, într-un avânt economic și în plin proces de modernizare. Bineînțeles, aşa cum s-a menţionat, modernizarea nu se putea realiza fără mână de lucru calificată în diferite domenii, așa că muncitorii străini, printre care mulți italieni au găsit de lucru și, într-un final, un rost în țara noastră. Astfel, cei veniți la muncă în România și-au adus contribuţia la construcția de căi ferate, poduri, canalizări, drumuri, clădiri administrative, etc. Se poate vorbi aici despre o emigrație economică, emigrație legată de dezvoltarea economică a spațiului carpato-danubiano-pontic, dar care, fără îndoială, a avut şi o contribuţie pe plan cultural.

În prezent, potrivit cifrelor neoficiale minoritatea italiană numără mai bine de zece mii de persoane, fiind o comunitate activă și bine integrată. Pe lângă această comunitate istorică de italieni,  există și  o prezență nouă, a italienilor emigrați şi stabiliţi în România stabiliți în ultimii 15-20 ani, noul val de migranţi italieni, al căror număr este de câteva mii de persoane şi care sunt bine integrați în realitatea românească și respectați în meseriile pe care le desfășoară, dintre care mulți se întorc periodic în Italia. Nu trebuie uitată prezența oamenilor de afaceri italieni, o prezență importantă care numără aproximativ 20.000 de firme active cu capital italian, răspândite pe întreg teritoriul României, de la Botoșani la Slatina, de la Timișoara la Constanța. Cele două comunități, ale minorității italiene și cea a oamenilor de afaceri, trăiesc împreună și conlucrează pentru menținerea și promovarea limbii, culturii și tradițiilor strămoșilor noștri.

Dintre cele mai importante realizări ale minorităţii italiene se pot aminti reintroducerea limbii italiene ca și studiu obligatoriu în clasele de limbă maternă după 50 de ani. Astăzi în România se studiază limba italiană atât la nivel de universitate, existând catedre de limbă italiană în majoritatea centrelor universitare importante din țară dar și la nivel de liceu și școală primară, exemplu făcându-l Liceul Dante Alighieri din București, unde se studiază italiana atât la nivel de clase primare cât și la gimnaziu.

Minoritatea italiană este una foarte activă, fiind reprezentată de către Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT. de peste un sfert de veac și care reunește atât etnici italieni, români cu origini italiene, cât și simpatizanți ai culturii și limbii italiene. Asociația desfășoară proiecte specifice menținerii vii a tradițiilor și culturii italiene, colaborând foarte strâns cu instituțiile statului român cât și cu cele ale statului italian, Ambasada, Institutul Italian de Cultură, Institutul de Comerț Exterior, Confindustria.

 

Page Reader Press Enter to Read Page Content Out Loud Press Enter to Pause or Restart Reading Page Content Out Loud Press Enter to Stop Reading Page Content Out Loud Screen Reader Support