Oh, Roma, Roma!

Oh, Roma, Roma!

Florin Epure

Oh, Roma, Roma!, am exclamat, aidoma maestrului Gheorghe Dinică, în rolul  „Diplomatului“ din celebrul film „Prin cenușa imperiului“. Întâmplarea a făcut să ajung în Cetatea Eternă la 1 Martie, data la care, pe vremuri, romanii antici celebrau începutul anului calendaristic, un an agrar dar și un an dedicat începerii campaniilor militare, sub semnul lui Marte. Locuitorii Romei de astăzi nu mai cunosc această semnificație dar se pot bucura de zestrea pe care le-au lăsat-o strămoșii lor, mult mai iscusiți și mai harnici. Aici, la Roma, în orice loc prin care treci te întâmpină vestigii ale Anticei Rome. Gândiți-vă că, doar 10% din orașul antic a fost cercetat din punct de vedere arheologic! Câte lucruri interesante zac la câțiva metri de străzile pe care le bătem acum cu pasul! Câte alte comori se ascund încă sub urbea de astăzi!

Roma este o destinație absolut fascinantă care te cucerește iremediabil și care ți se cuibărește pentru totdeauna în inimă, ca o comoară de mare preț. Recunosc că am plecat în această călătorie cu o imagine idilică indusă de celebrele pelicule „Vacanță la Roma“, cu Audrey Hepburn și Gregory Peck, „La dolce vita“ al lui Fellini sau „Din dragoste pentru Roma“ a lui Woody Allen. Căutam, avid, să simt acea poezie și atmosferă romantică însă realitatea m-a scos brusc din visare și m-am trezit într-o urbe aglomerată și foarte pestriță, insalubră și neospitalieră pe alocuri. Trebuie să vă așteptați la acest lucru atunci când vizitați pentru prima dată acest oraș ca șocul să nu fie prea puternic.

Dar, haideți să vă împărtășesc, mai întâi, din minunățiile pe care nu le vezi decât în documentare, studii de istorie și artă sau enciclopedii. În acest city break am fost însoțit de prietenii Ovidiu și Diana Popa, un cuplu tonic și plin de umor alături de care vizita în capitala Italiei a fost o continuă distracție.

Hotelul nostru era în Trionfale, un vechi cartier al Romei, cu străzi largi, cu magazine și restaurante ieftine, la cinci minute distanță de Musei Vaticani, așa că prima întâlnire cu istoria Romei a fost ăn Piazza San Pietro unde ne-am minunat de capodopera arhitecturală dar și de interminabila coadă de oameni care voiau să intre în catedrală.

Am  ingurgitat un gelato „special“ și apoi, pe înserate, am mers în Piazza di Spagna, unde am văzut minunanta Fontana della Barcaccia. Aici am urcat cele 137 de trepte ca să admirăm spectacolul nocturn și să ne închinăm în Bazilica Trinità dei Monti. A urmat Colosseumul și Arcul lui Constantin cel Mare, Forumul roman cu celebra Columnă a lui Traian, toate luminate difuz, Piazza Venezia cu Il Vittoriano (L ̓Altare della Patria), un monument dedicat lui Vittorio Emmanuel al II-lea, primul rege al Italiei, după care am văzut Fontana di Trevi și grandiosul Pantheon, construit de împăratul Hadrian pe amplasamentul unui templu antic ridicat de generalul Agrippa și apoi transformat în bazilică.

M-a impresionat mult Fontana di Trevi, un monument realizat în anul 1762, din travertin și marmură de Carrara. Numele și l-a luat de la locul aflat la intersecția a trei drumuri (tre+viae). Este una dintre cele mai faimoase atracții din Citta Eterna, cu adevărat o construcție impresionantă avându-l ca figură principală pe Zeul Neptun, într-un car de luptă sub forma unei scoici tras de doi cai, unul nărăvaș și celalalt obedient, așa cum este și marea, cu liniștea dar și capriciile ei. Zeul Mării era flancat de statuile Abundenței și Sănătății. Apa fântânii vine de la 22 km, din izvoarele Salone, prin anticul apeduct Aqua Virgo. Locuitorii antici aruncau un bănuț în apă ca zeii să le ocrotească drumul. Am respectat tradiția și a am aruncat, nu una, ci trei monede în apa fântânii, pentru a mă întoarce la Roma. Am mai aflat că, în anul 2022, a fost scoasă din apă suma de 1,4 milioane de euro (!!), acești bani fiind folosiți în scopuri caritabile.

Trebuie să știți că fântânile publice, nu cele artistice, ale Romei au cea mai curată și rece apă, bună de băut, adusă de veacuri prin apeductele romane.

A doua zi, încă de dimineață, pe o ploaie măruntă, am „atacat“ cetatea Vaticanului, atunci când nu era absolut de loc coadă la intrarea în Bazilica Sfântul Petru. Nu poți să spui că ai văzut Roma dacă nu treci prin acest loc străvechi de pelerinaj să te îmbogățești spiritual în urma spectacolului vizual impresionant.

Piazza San Pietro, opera eliptică cu colonade proiectată de Bernini este cuceritoare. În centrul ei tronează un obelisc egiptean din granit roșu ridicat de faraonul Nencore III la Heliopolis (Egipt) în veacul al VII-lea î. Hr. Împăratul Caligula l-a adus la Roma în anul 37 d.Hr. iar Papa Sixtus V l-a mutat pe actualul amplasament în anul 1586.

Paradoxal, obeliscul de aproape 30 de metri se sprijină doar pe cei patru lei din bronz şi are pe două fețe dedicații adresate lui Augustus şi Tiberius, din timpul urmaşului lor, Caligula. De o parte şi de alta a obeliscului se află două fântâni. Una dintre ele datează din 1490 şi a fost proiectată de Maderno, cealaltă a fost adăugată de Bernini.

De altfel, foarte interesant este că, doar 28 de obeliscuri egiptene se mai păstrează astăzi iar opt sunt în Roma și numai șase în patria lor, Egipt.

Cea mai mare biserică din lume, Basilica San Pietro este absolut fascinantă. A fost construită pe locul fostei piețe Circo Vaticano a împăratului Nero, între 1506 și 1626, proiectată în principal de Gian Lorenzo Bernini, Michelangelo Buonarroti, Donato Bramante și Carlo Maderno și este cea mai renumită operă de arhitectură renascentistă. Tradiția spune că rămășițele Sfântului Petru se află îngropate sub biserică (locul martirizării), în cripta descoperită în anii 1950.

Încă de când am pășit în bazilică m-a impresionat monumentalitatea acestui edificiu absolut copleșitor; locul în care te simți mic cât o furnică. Aici sunt numai puțin de 45 de altare și 11 capele. Un lucru mai puțin cunoscut este acela că picturile din San Pietro au fost înlocuite în secolul al XIX-lea cu mozaicuri, din cauza umidității din interiorul bazilicii.

Chiar la intrare, pe partea din dreapta, am admirat celebra operă Pietà a lui Michelangelo, sculptată de marele artist în anul 1499, pe când avea doar 24 de ani. Unica operă semnată vreodată de maestrul florentin, este absolut emoționantă. Fecioara Maria care ține pe brațe trupul fără viață al Fiului Său, după ce a fost dat jos de pe crucea Răstignirii, este lucrată cu o mare finețe și simț estetic, reușind să transmită o anumită fragilitate dar și seninătatea în fața durerii. Opera lui Michelangelo este protejată de un geam securizat; o măsură care vine să preîntâmpine o eventuală distrugere, așa cum a fost cea din 1972, când un psihopat maghiar a mutilat sculptura cu 15 lovituri de ciocan. Din fericire, sculptorul italian Giacomo Manzù, a reușit să o refacă.

Celebrul Baldachin al lui Bernini de deasupra altarului principal al bazilicii, realizat între anii 1624-1633, din lemn și bronz, era înconjurat de schele fiind supus unei restaurări majore.

Din micul magazin aflat în bazilică am cumpărat câteva suveniruri pe care numai aici le găsești deoarece este vorba de un anumit control asupra folosirii simbolurilor papale. Nu am mai coborât în grotele Vaticanului care numără peste o sută de morminte.

La ieșirea din bazilică, în dreapta, dăm peste o altă coadă de turiști care cumpără bilete pentru urcarea în Domul (cupola) proiectat de Michelangelo. Accesul se face pe scări (8 euro) sau cu liftul (10 euro). Urcatul în cupolă este o experiență unică și îți oferă o priveliște fantastică asupra Romei. Liftul ne-a lăsat la baza Domului, iar de aici am mai urcat încă vreo 300 de trepte! Nu recomand această experință persoanelor claustrofobe sau cu afecțiuni cardiace sau respiratorii deoarece se urcă pe un culoar îngust, pe unde nu au loc două persoane și, uneori, planul este înclinat și abrupt, încât ai impresia că plafonul vine peste tine. Dacă urcatul nu ți-a tăiat respirația sigur o va face panorama care ți se așterne la picioare atunci când ai ajuns în vârf. Cred că acesta este locul ideal pentru a te bucura de spectacolul arhitecturii și istoriei Cetății Eterne.

După ce am vizitat Basilica San Pietro ne-am întâlnit, la obeliscul faraonic din centrul Pieței Sfântu Petru, așa cum stabilisem, cu Padre Lino (Cătălin Linu Dragu Popian), preot doctor catolic și scriitor, „fugit“ din România comunistă din anul 1975, originar din Costeștii Vâlcii, nepotul dramaturgului, regizorului și actorului Constantin C. Popian.

Padre Lino, o gazdă absolut încântătoare și avizată în ceea ce privește istoria și cultura Romei ne-a invitat să luăm prânzul la prietenii săi, frații Maria și Giulio Massa, care patronează „Ristorante ai Musei“ aflat la câțiva pași de Muzeele Vaticanului, pe Via Santamaura 5/5A. Acesta este un restaurant de familie cu tradiție (de trei generații), fondat încă din anul 1920.

Oameni ospitalieri și tot timpul puși pe glume, Maria și Giulio, ne-au ospătat cu tot felul de mâncăruri rafinate gătite în cea mai bună tradiție romană (mezeluri, pizza romană, pui cu ardei, cârnați, carciofi alla romana – anghinare, spaghete carbonara și a matriciana), servite direct din tigăi și crăticioare, stropite cu un vin rubiniu făcut din struguri copți sub soarele dogoritor al Toscanei. La final, am savurat un tiramisù delicios făcut de doamna Maria și am băut limoncello. Apropos, aici am mâncat cele mai bune portocale! Nu ratați această osteria famigliare alla romana, înainte sau după ce ați vizitat Vaticanul, pentru că veți exclama la final: Meraviglioso!

Cu greu ne-am lăsat duși de la familia Massa dar trebuia să intrăm cât mai repede la Muzeele Vaticanului. După o oră de stat la coadă am intrat și noi, împreună cu Padre Lino care ne-a fost un ghid excepțional. Trebuie să știți că, aici, dacă ești ziarist, nu poți intra cu legitimația de presă decât dacă ai o acreditare specială a Vaticanului.

Musei Vaticani sunt mult mai complexe decât mă așteptam (în 2022 a primit 5 mil. de vizitatori), ceva asemănător Muzeului Luvru (7,7 mil. de vizitatori în 2022). Sunt, de fapt, zece muzee într’unul singur, cu săli imense ce cuprind picturi și sculpturi din toate timpurile (figuri de tarabostes daci și busturi ale imperatorului Traian), impresionante colecții de armuri, mozaicuri, tapiserii, hărți, vase grecești, egiptologie, obiecte de artă africană, 22 de săli dedicate civilizației etrusce, 18 săli ale Pinacotecii Vaticanului unde sunt expuse picturi celebre ale lui Leonardo da Vinci, Tiziano, Caravaggio, Perugino, Rafael etc. Am admirat celebra frescă Școala din Atena pictată de Rafael, iar într-o mică curte interioară am descoperit celebrul grup statuar Laocoon şi fiii săi, împreună cu alte antichităţi.

Biletul de 20 euro îți asigură și accesul la Capela Sixtină, a celor patru săli ale lui Rafaello, apartamentului Borgia și a altor încăperi celebre. După ce am trecut, epuizați de atâta mers, prin Sala Tapițeriilor și Galeria hărților, brusc ne-am trezit în Capela Sixtină unde supraveghetorii nu te lăsau să vorbești, să faci fotografii, să vorbești la telefon sau să staționezi pe marginile încăperii care părea atât de subțiată de numărul mare de vizitatori.

Tavanul Sixtin cu minunatele fresce ale lui Michelangelo, comandate de Papa Iulius al II-lea în 1508, și finalizate patru ani mai târziu, înfățișează Judecata de Apoi (Michelangelo s-a pictat pe pielea Sfântului Bartolomeu!), cele nouă cadre ale Genezei, cu spectaculoasa Creare a lui Adam, pe care poți să o admiri sucindu-ți gâtul pe spate, profeții și sibilele, pe partea mediană. Trebuie să menționez că restul frescelor care împodobesc celebra capelă și care par că sunt tridimensionale, au fost realizate de alți mari artiști, precum Perugino, Botticelli, Ghirlandaio, Rosselli, Signorelli, alături de ucenicii lor: Pinturicchio, Pietro di Cosimo și Bartolomeo della Gatta.

Am reușit să vedem Musei Vaticani în patru ore, deși ar fi trebuit să stăm o zi întreagă, iar smartwatch-ul îmi indica, la ieșire, 20.000 de pași parcurși.

În prima zi a Idelor lui Marte am sărbătorit Noul An Roman într-un loc cum nu se poate mai nimerit: Colosseum, cea mai impresionanată clădire-ruină a Imperiului Roman și cel mai vechi amfiteatru pe care îl poți vedea în Italia. Un loc al luptelor și spectacolelor cu gladiatori, Amfiteatrul Flavian (cum mai este numit) a fost început de Vespasian (da, cel cu declarația: Pecunia non olet = Banii  n-au miros!) în anul 70 d. Hr. și finalizat de fiul său, Titus, zece ani mai târziu.

Unele studii se străduiesc să ne prezinte o cifră a victimelor pe care le-a strâns acest loc al pierzaniei dar și al desfătării cetățenilor Romei: 300.000 de oameni și peste 1 milion de animale. Se mai spune că, în Colosseum, puteau să intre între 50.000 și 80.000 de spectatori. Dacă nu treci pe fugă, și închizi ochii, parcă auzi freamătul și ovațiile publicului, zgomotul săbiilor care se lovesc necontenit, scrâșnetul roților grăbite ale carelor de luptă, gemetele celor învinși și răgetele leilor, leoparzilor sau crocodililor.

În clipa în care am ajuns în amfiteatru o luptă tocmai se dădea… între soarele timid și o ploaie măruntă, cernută parcă de o sită imensă a norilor. O rază rebelă și-a făcut loc printre nori ca să-mi indice, parcă, inscripția cu litere latine de pe un bloc mare de piatră care amintea că un prefect al orașului, din secolul al V-lea d.Hr., pe nume Decius Marius Venantius Basilius a finanțat, din fonduri proprii, restaurarea edificiului în urma pagubelor produse de un cutremur.

Se mai poate vedea și astăzi că acest edificiu a fost zidit foarte solid, bazat pe o structură principală și fațadă din travertin, cu pereții secundari din tuf vulcanic și bolțile cu arcade din beton.

În veacul VII d.Hr., cunoscutul călugăr cărturar Beda Venerabilul a riscat un mesaj profetic: „Quamdiu stat Colisæus, stat et Roma; quando cadet colisæus, cadet et Roma; quando cadet Roma, cadet et mundus“ (Atât timp cât Colosseumul stă în picioare, Roma va viețui; când Colosseumul va cădea, Roma va cădea; și când Roma va cădea, lumea se va sfârși).

Încărcat cu energie pozitivă, în urma întâlnirii cu impresionantul Amfiteatru Flavian am mai trecut o dată pe lângă Arcurile lui Constantin cel Mare și al lui Titus. Pinii-umbrelă care împodobesc orașul presărat de vestigii romane crează un spectacol vizual unic.

Coada imensă ce se formase la intrarea în Forul roman și la aflarea veștii că Muzeul Palatin este închis temporar mi-au mai redus din elan. Urc pe o mică alee paralelă la capătul căreia se profila o modestă bazilică: San Bonaventura al Palatino, din veacul al XVII-lea, datorată cardinalului Francesco Barberini la cererea lui Bonaventura da Barcellona, ​​care a făcut din mănăstirea alăturată centrul principal al „Reformei franciscane” a acestuia.

De la stația Colosseo, am luat un autobuz până la malul Tibrului, de unde am zărit podul ce se întindea peste râul care șerpuia liniștit, pentru a ajunge la un loc absolut romantic: Castelul Sant’Angelo, mausoleul transformat în fortăreață militară și apoi papală.

Zidirea castelului a început în ultima parte a domniei împăratului Hadrian, sub conducerea arhitectului Demetrianus și au fost încheiate în anul 139, în timpul lui Antoninus Pius, iar edificiul a fost cunoscut în antichitate ca Mausoleul lui Hadrian.

Urna funerară cu cenușa lui Hadrian a fost depusă aici în anul 139. Tot în castel au mai fost înhumați împărăteasa Vibia Sabina, soția lui, fiul său adoptiv, Lucius Aelius Verus, împăratul Antoninus Pius și soția lui, Faustina, Marc Aureliu, Septimius Severus și împăratul Caracalla.

Denumirea de astăzi – Castelul Sant’Angelo – , a primit-o în anul 590, când Roma a fost afectată de epidemia de ciumă. Tradiția spune că Papa Grigore cel Mare a avut un vis în care i-a apărut Arhanghelul Mihail, deasupra edificiului, ordonând, printr-un gest simbolic de introducere a sabiei în teacă, sfârșitul epidemiei. Pentru a marca acest moment, la anul 1536, a fost amplasată o statuie a arhanghelului pe cel mai înalt meterez al castelului. În anul 1753, avea să fie înlocuită cu una de bronz.

Demn de amintit este că edificiul are un tunel – Passetto di Borgo -, lung de 800 de metri, care face legătura cu Vaticanul. Papa Nicolae al III-lea a făcut acest coridor secret în anul 1277, care s-a dovedit foarte eficient pentru unii dintre papii nevoiți să fugă de la Vatican de teama invadatorilor. Însuși papa Pius al VII-lea și-a găsit salvarea prin acest tunel, în anul 1808, din fața trupelor lui Napoleon Bonaparte.

Papalitatea a folosit acest castel ca închisoare, filosoful Giordano Bruno fiind întemnițat aici timp de șase ani, după care a fost ars pe rug în ziua de 17 februarie 1600, în Piazza Campo dei Fiori din Roma.

La Castelul Sant’Angelo a fost închis, în anul 1789, și contele Alessandro di Cagliostro, reputat occultist și alchimist. Curând după aceea, a fost condamnat la moarte sub acuzația de a fi mason. Totuși, Papa și-a schimbat sentința la închisoare pe viață în Castelul Sant’Angelo. După ce a încercat să evadeze, a fost mutat în Cetatea San Leo, unde a murit la scurt timp.

Am poposit mai mult la castel, atras de logiile generoase, vederea panoramică și atmosfera de burg medieval. Aici se pot vedea piese de ceramică din epoca paleocreștină până la Renaștere, fragmente din decorația sculpturală monumentală a mormintelor imperiale romane, o vastă colecție de arme vechi, picturi din secolele XIV-XVIII, semnate de Luca Signorelli, Bottega degli Zavattari din Milano, Giovanni Pietro Rizzoli, Lorenzo Lotto și Carlo Crivelli.

După ce am vizitat cele patru niveluri am ajuns pe acoperișul scăldat de soare unde m-am bucurat de o priveliște încântătoare asupra Tibrului, a Vaticanului a… Romei. Aici, pescărușii prietenoși îți ciugulesc docili mâncare din palmă. Odată cu ivirea soarelui au apărut și centurionii romani pe podul de la castel, dispuși la o ședință foto, contra unei sume nu tocmai modice.

Am plecat de la castel cu cea mai frumoasă amintire. Vremea se îndreptase și era numai bine de vizitat Roma. Am luat-o pe niște străduțe înguste care păstrau tradiția arhitecturală a orașului când am ajuns, din întâmplare, în Piazza Navona, o imensă zonă pietonală amplasată pe locul fostului Circus Agonalis al împăratului Domițian, construit în anul 86 d.Hr. (navonna fiind o alterare a cuvântului agona=concura).

Fostul stadion roman are o formă ovoidală. Gradenele au fost înlocuite cu o serie de clădiri care găzduiesc hoteluri, restaurante sau Basilica Santa Agnes (pe acest loc s-a petrecut martiriul Sfintei Agnes, o fecioară de 12 ani ucisă pentru credința ei creștină).

Piazza Navona, una dintre cele mai pitorești și celebre piețe, se remarcă prin cele trei fântâni ale sale. În centru se află Fontana dei Quattro Fiumi (Fântâna celor patru râuri) a lui Bernini, fiind și cea mai mare ca dimensiune. Ea a fost ridicată în anul 1651, la cererea Papei Inocențiu al X-lea, și reprezintă cele patru mari fluvii ale continentelor cunoscute atunci: Dunărea (statuia din stânga, care atinge stema papală), Nilul, Gangele și Rio de la Plata. Deasupra copodoperei baroce care simbolizează puterea papală tronează un alt obelisc egiptean din  granit roșu.

Tot în piață am mai văzut și Fontana del Moro ridicată în 1575 de Giacomo della Porta, cu figura maurului care îmblânzește un delfin înconjurat de patru tritoni. În celălalt capăt, pe partea de nord a pieței se află Fântana lui Neptun, creația aceluiași sculptor italian, din  anul 1574.

M-am desprins cu greu din cea mai frumoasă piață a Romei și am luat în grabă un autobuz care m-a dus la gara Termini, unde aveam întâlnire cu Padre Lino. Părintele mi-a mai oferit încă o lecție de istorie; până la lăsarea serii am „colindat“ marile bazilici ale Romei (și tot nu am reușit să le vedem pe toate). În districtul Quirinale am trecut pe lângă Fântâna lui Moise sau Fontana dell’Acqua Felice, cea care a marcat punctul terminus al apeductului Acqua Felice, apeduct antic roman restaurat de către papa Sixtus al V-lea. Ea a fost proiectată și construită de Domenico Fontana, între anii 1585-1588.

Am așteptat să se deschidă (la Roma, bisericile se deschid la ora 16,00) primul obiectiv al vizitei noastre: Santa Maria Degli Angeli e Dei Martiri (Sfânta Maria a Îngerilor și a Martirilor) din Piazza della Repubblica. Michelangelo Buonarotti a ridicat această biserică în anul 1562, pe ruinele Termelor lui Dioclețian, la comanda papei Pius al IV-lea. Termele împăratului ocupau o suprafață de 14 hectare și erau dotate cu 2400 de bazine, unde se puteau îmbăia cam 3000 de persoane simultan. Bazilica a fost integrată cu succes în ruinele termelor imperiale iar fațada nu te lasă să ghicești că aici se află o biserică de mari dimensiuni, cu plan în cruce.

Hramul bisericii din interiorul sitului arheologic al termelor lui Diocleţian nu a fost ales întâmplătoar, întrucât acesta a rămas în istorie ca un mare prigonitor al creştinilor. Se spune că aceste terme au fost ridicate cu sclavi creștini.

Faima acestei bazilici a adus-o și linia meridianului desenată pe podea. O nișă din peretele care e parte din băile romane originale, permite soarelui să se reflecte de-a lungul unei linii pe podea. Observarea mişcării soarelui pe acest curs a permis verificarea acurateţii calendarului gregorian. Razele soarelui parcurg de-a lungul anului toată linia, marcând cu precizie solstițiile și echinocțiile. Lucrarea îi aparține lui Francesco Bianchini, la cererea papei. Aici am găsit mai multe opere de artă şi un mic muzeu al lui Galileo Galilei.

Urcăm pe Esquilino, una dintre cele şapte coline ale Romei, unde Padre Lino îmi vorbește, cu frenezie, despre minunea care a stat la baza fondării Bazilicii Santa Maria Maggiore (obiectiv UNESCO), singura care mai păstrează structuri paleocreştine. Într-o noapte de vară, a anului 358, Fecioara Maria a apărut în visele a trei persoane: Papa Liberius, lui Patrizio Giovanni, un patrician nobil și bogat din Roma şi soţiei acestuia. Această familie bogată nu avea copii şi dorea să-şi doneze averea pentru a zidi un lăcaș sfânt. Sfânta Fecioară le-a spus să ridice o biserică într-un anumit loc, unde în dimineaţa de 5 august vor vedea zăpadă. Pornind de la acest fapt ieşit din comun (zăpadă în luna august!), papa împreună cu acea familie au ridicat primul sanctuar cu acest nume: „Sfânta Maria a Zăpezii“. Începând cu anul 431, papa Sixt al III-lea a reconstruit bazilica veche la dimensiunile de azi. De-a lungul timpului au avut loc multiple transformări dar s-au menţinut până azi coloanele şi cele 36 de mozaicuri.

Mozaicul de deasupra altarului reprezintă încoronarea Fecioarei, realizat în anul 1295 de Jacopo Torriti. Pe fiecare parte a navei sunt o mulţime de capele, fiecare cu stilul artistic şi frumuseţea ei. Cea mai cunoscută este capela paulină (sau borghesiana), realizată în anul 1611 de către Flaminio Ponzio, în timpul papei Paul al V-lea, iar în altar este venerată de secole icoana miraculoasă a Maicii Domnului Salus populi romani.

Bazilica este necropola mai multor papi. Tot aici este şi mormântul Paulinei Bonaparte, sora lui Napoleon și al talentatului sculptor Gian Lorenzo Bernini. Exact în partea opusă se află capela Sixtină, care excelează prin frumuseţea frescelor, iar aici este înmormântat papa Sixt al V-lea.

Plafonul bisericii este impresionant. O mulţime de casete din lemn aurit au fost realizate în timpul Renaşterii. Turnul bazilicii este cel mai înalt din Roma (75 de metri), ridicat în veacul al XIII-lea de papa Grigore al IX-lea.

Santa Maria Maggiore mai este numită și „Liberiană“, în amintirea Papei Liberiu care a fondat-o, şi este considerată mama tuturor bisericilor din Roma şi din lume, dedicate Fecioarei Maria.

În această impresionantă bazilică am asistat la Via Crucis, o slujbă specială care se ține în fiecare zi de vineri, urmată de Santa Messa (Sfânta Liturghie).

Padre Lino, îmi arată că trecem pe lângă Institutul Pontifical Oriental, o instituție de învățământ superior catolic realizat în anul 1917, în vremea papei Benedict al XV-lea. Îmi povestește, cu nostalgie, de perioada anilor de studiu de aici.

Coborâm pe via Merulana, trecem grăbiți pe lângă Antonianum (Universitatea Pontificală Sfântul Antonie) și, până să ajungem la Laterano, intrăm în Capela papală care adăpostește Sancta Sanctorum unde este venerată icoana Mântuitorului și Scala Santa (Sfânta Scară). Potrivit unei străvechi tradiții creștine această scară de lemn a fost adusă de Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare, de la Ierusalim la Roma, din casa lui Ponțiu Pilat (de aici și numele de Scala Pilati), în anul 326. Se spune că, pe aceste scări ar fi pășit Iisus Hristos spre Patimile Sale. Treptele originale din lemn se mai pot zări prin mici orificii în marmura albă. Pentru cei care nu vor să urce, în genunchi, cele 28 de trepte există două scări laterale pentru accesul la Paraclis. Statuile de marmură de la poalele scărilor au fost create de Ignazio Jacometti și îl arată pe Hristos cu Pilat în stânga și pe Hristos trădat de sărutul lui Iuda în dreapta. Tot în holul de la intrare mi-au atras atenția câteva opere sculptate în marmură: Hristos legat de coloana flagelării de Giosuè Meli (1816-1893), La Pietà de Tomasz Oskar Sosnowski și Isus în Ghetsimani de Giuseppe Sartorio.

Capela privată a papilor San Lorenzo in Palatio a primit numele Sancta Sanctorum, datorită numeroaselor relicve sfinte așezate sub altar. Printre gratii am fotografiat icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului. Se spune că această icoană, veche de un mileniu, nu a fost pictată de mână omenească (de aceea mai este numită și Acheropita sau Acheiropoieta). Evanghelistul Luca a început-o și a fost terminată de îngeri.

Basilica San Giovanni in Laterano este un obiectiv pe care nu îl poți rata în vizita prin capitala Italiei. Este prima și cea mai veche dintre marile bazilici patriarhale ale Romei, zidită în veacul al IV-lea, pe locul pe care se aflase palatul familiei Laterani. În anul 313 a găzduit conciliul episcopilor care s-au reunit pentru a declara eretică secta donatiștilor. De atunci, ea este nucleul vieții creștine a Romei, reședința papilor și catedrala orașului. În interiorul ei se odihnesc mai mulți papi (doar şase morminte au supravieţuit istoriei; alte 15 au fost distruse în incendiile din veacul al XIV-lea).

Am intrat și în Baptisteriul bisericii Sfântul Ioan Lateran, cunoscut și sub numele Baptisteriul lui Constantin, construit de împăratul Constantin cel Mare, în anul 315. Lăcașul de cult zidit în formă octogonală este unul dintre cele mai vechi edificii creștine din Roma și cel mai vechi baptisteriu al întregii creștinătăți. Baptisteriul Lateran adăpostește și Oratoriul San Venanzio care datează, ca și mozaicurile bizantine de pe pereți, de la pontificatul lui Ioan al IV-lea (640-642). Scena centrală este dominată de Înălțarea lui Hristos, care merită să fie privită cu atenție. De asemenea, în această capela se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, cunoscută astăzi drept Madonna del Fonte, care este posibil să dateze de la sfârșitul secolului al XIII-lea.

În Piazza San Giovanni in Laterano am văzut cel mai înalt, dar și cel mai vechi obelisc din Roma (33 m), realizat din porfir în secolul al XV-lea î.Hr., din porunca faraonului Thutmes al III-lea pentru Templul Amon din Teba. A fost adus la Roma de către Constantiu al II-lea, în anul 357 d.Hr.

După atâta mers, am încheiat ziua de 1 Martie, în mod festiv, cu o savuroasă saltimbocca alla romana (felii de vițel cu prosciutto crudo și salvie, la tigaie) și un Syrah sicilian de la crama Mandrarossa, băut în compania conjudețenilor mei.

În ultima zi a șederii la Roma, m-am trezit, de dimineață, cu gândul la o destinație romantică: Giardino degli Aranci (Grădina cu portocali) sau Parco Savello, un loc mai puțin cunoscut din Roma, departe de tumutul orașului și, evident, mai puțin asaltat de turiși.

Tradiția spune că primul portocal al grădinii a fost sădit de călugărul spaniol Domenico di Guzman, născut în Calaruega (pe atunci era sub hegemonia arabă), pe care l-a adus din țara sa de baștină. De asemenea, Sfânta Ecaterina din Siena a cules portocale din această grădină, le-a transformat în fructe confiate și apoi i le-a dăruit papei Urban al VI-lea, în anul 1379.

De pe terasa parcului poți vedea una dintre cele mai bune panorame ale Romei, înconjurată de mirosul de portocali amari. O priveliște încântătoare ți se așterne la picioare, o Romă seducătoare, întinsă de la Tibru până la bazilica Sfântul Petru. La ieșirea din parc, am trecut fugitiv prin bazilica paleo-creștină Santa Sabina, ridicată de Pietro D’Illiria, între anii 422-432.

Când am coborât din Piazza Pietro D’Illiria în fața noastră, între colinele Aventine și Palatine, ni s-a înfățișat majestuos Circus Maximus, primul stadion pentru cursele de cai din Roma, care putea să cuprindă cam 250.000 de persoane. Acesta era și cel mai mare centru comercial din antichitate pentru că aici se aflau diverse magazine, restaurante, bordeluri, spălătorii.

Am luat metroul de la stația Circo Massimo până la autobuzul care să ne ducă la ieșire din oraș. Dacă ajungi la Roma și îți mai rămâne energie și timp nu poți să nu te rătăcești și prin cel mai mare Mall de aici: Porta di Roma, un must-have al pasionaților de shopping.

Sigur că Roma nu trebuie să înseamne pentru turist numai o goană nebună pentru a bifa obiectivele de patrimoniu cultural-istoice, ci mai este și despre o stare de spirit relaxată la dolce vita, despre a savura un caffe ristretto sau un gelato, sau doar pentru un pur și simplu dolce far niente.

La final, am lăsat câteva aspecte mai puțin plăcute ale orașului, pe care le-aș pune sub numele de Roma sordida. Pe străzile orașului tronează maldăre de gunoaie, sub privirile impasibile ale trecătorilor grăbiți, care n-au fost strânse de săptămâni de zile. Comercianții ambulanți asiatici te asaltează din toate părțile și te întreabă de unde ești ca să te impresioneze cu talentul lor de poligloți și să închege un dialog în limba ta, ca astfel să te ademenească să cumperi ceva de le ei. Patronii de taverne care îți „umflă“ nota de plată și pe deasupra îți mai adaugă și o taxă de oraș. Unele trenuri de metrou păreau că depășiseră de mult garanția; glumeam spunând că sigur sunt de pe vremea imperiului roman. Am fost neplăcut surprins de sediul Arhivelor Naționale ale Statului, o clădire cu tencuiala căzută în care intrai ca într-o catacombă. Dar toate acestea pălesc în fața amintirii plăcute pe care ți-o lasă cea mai fotogenică dintre capitalele lumii.

Mă îndrept spre Ciampino Aeroporto și îmi tot răsună în urechi acel canzone celebru „Arrivederci Roma“ a lui Mario Lanza și un sentiment apăsător parcă nu mă lasă să mă desprind de Citta Eterna, precum o datorie neachitată sau ca un puzzle căruia îi lipsesc câteva piese.

În încheiere, pot și eu să exclam, precum marele Cezar: Veni, vidi, vici !