A venit o nouă Săptămână a Limbii Italiene în Lume

Astăzi intrăm în cea de-a XXIV-a ediție a Săptămânii Limbii Italiene în Lume, ediție ce stă sub tematica „Italiana și cartea: lumea dintre rânduri” și care își propune să exploreze legătura dintre limbă și literatură în lumea contemporană, subliniind totodată rolul cărții ca vehicul al moștenirii, valorilor și identității culturale italiene în lume, pentru că, așa cum accentuează campania de promovare a Ministerului Afacerilor Externe Italian, „limba italiană este o comoară ce aparține lumii întregi”.

Astăzi vă propunem, însă, să reflectăm asupra unui alt aspect interesant al limbii italiene: dincolo de melodicitatea ei unică și de bogăția literară pe care a dat-o lumii, limba italiană mai are o bogăție, aceea a numeroaselor dialecte ce o compun. Vă redăm spre lectură un pasaj din lucrarea lui Antonio Rizzo, „Istoria limbii italiene”, publicată de Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT. în 2021, în care autorul ne vorbește despre acest subiect:

„Aceasta este Italia de astăzi, cu cele douăzeci de regiuni ale sale și cei opt mii de kilometri de coastă. Carta Constituțională, legea fundamentală a Republicii, ne indică funcțiile, puterile şi limitele de promulgare a legilor la nivel regional, dar în contextul unei națiuni unite şi indivizibile. Însă, există un lucru care nu a fost niciodată unitar și, probabil, nu va fi niciodată. Limba italiană este limba oficială și unificatoare, dar nenumăratele limbi regionale și nenumăratele dialecte care derivă din acestea sunt adevăratul suflet al unei națiuni cu o istorie atât de fascinantă și de complexă.

Cu toate acestea, de parcă acest lucru nu ar fi fost suficient, Italia este și țara care încă păstrează, în special în regiunile de frontieră, graiuri și dialecte care sunt considerate «limbi» de sine stătătoare, cu caracter autonom și cu o istorie lingvistică proprie. Gândiți-vă, de exemplu, la limba friuliană sau la limba din Sardinia sau la limba ladină («ladină», nu «latină»).

[…]Următoarea hartă oferă o imagine clară a acestei complicate distribuții lingvistice şi dialectale. […]Dacă dorim să facem un arbore ierarhic al limbilor, avem:

• – Limba italiană obișnuită, adică limba vorbită de întreaga națiune;
• – Limba italiană regională, cu cadenţele, accentele și tonalitățile sale, care ne fac să distingem, de exemplu, o persoană din Campania de o per-soană din Lombardia, ale căror particularități lingvistice se observă mai ales în pronunție și în unele alegeri lexicale;
• – Dialectul regional: nu suntem încă la nivelul dialectului propriu-zis, ci la o varietate de dialect care a suferit influența limbii italiene regionale. De exemplu, atunci când putem deosebi un locuitor al Romei – și vorbim de regiunea Lazio – de un locuitor din partea de Sus a regiunii Lazio, sau de unul din partea de Jos a regiunii Lazio, care este aproape de granița cu Campania;
• – Dialectul în sens propriu. Ajungem, în sfârșit, în inima ancestrală a limbii italiene, la acea multitudine de dialecte care s-au transformat treptat şi s-au cristalizat din dialectele pre-latine, apoi au suferit contaminări și influențe latine, iar mai târziu au trecut prin contaminările lingvistice ale populațiilor, mai mult sau mai puțin stabile, care au traversat Italia de-a lungul secolelor.”