Săptămâna limbii italiene în lume: „Dante, italianul”

Săptămâna limbii italiene în lume (18-24 octombrie) este dedicată în acest an împlinirii a 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri, toate evenimentele cultural-artistice încadrându-se în tema „Dante, italianul”.

Pentru a marca aceste zile cu adevărat deosebite, vă invităm la lectură. Zlinic, vom publica fragmente reprezentative din cartea „Îmi amintesc de o zi de școală. Caietul 5. Istoria limbii italiene”, scrisă de Antonio Rizzo și publicată de Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT., ca o contribuție de seamă la realizările editoriale dedicate Anului Dante.

„În perioada de vârf a expansiunii Imperiului Roman, limba latină, legile, construcțiile civile și monumentale, marile drumuri de comunicație, toate vorbeau despre civilizația romană și puterea acesteia. A fost și epoca de aur a limbii și literaturii latine, ceea ce numim literatura clasică: Virgilius, Cicero, Horațiu, Catullus, pentru a exemplifica doar câțiva clasici, care încă se studiază în școli. Perioada clasică a fost însă limitată în timp între primul secol î.Hr. și secolul I d.Hr.”

„All’epice della massima espansione dell’Impero romano la lingua latina, le leggi, le costruzioni civili e monumentali, le grande stadi di comunicazione, tutto parlava della civilta romana e della sua potenza. Ci fu anche l’epoca d’oro della lingua e della letteratura latina, quella che noi chiamiamo letteratura classica: Virgilio, Cicerone, Orazio, Catullo, per citarne alcuni, i “classici” che si studiano ancora a scuola. Il periodo classico fu pero limitato nel tempo, tra il Primo secolo a.C. e il Primo secolo d.C.”

…

„Cel mai vechi document al poeziei lirice în limba italiană vulgară a fost descoperit în anul 1999. Este vorba despre un cântec de dragoste care are 50 de versuri, scris de un autor necunoscut, a cărui compoziție poate fi plasată într-un arc cronologic între anii 1180 și 1210, anticipând astfel rădăcinile literaturii noastre cu 50 și 30 de ani: cele mai vechi versuri de dragoste cunoscute până acum erau cele ale lui Jacopo da Lentini (în jurul anului 1235). Descoperirea a fost făcută de academicianul lingvist Alfredo Stussi, profesor de istoria limbii italiene la Școala Normală de Pisa”.

„E stato scoperto nel 1999 il piu antico documento di poesia lirica on volgare italiano. Si tratta di una canzone d’amore in 50 versi, scritta da un autore ignoto, la cui composizione risale a un arco cronologico che va dal 1180 al 1210, anticipando cosi tra i 50 e i 30 anni le radici delle nostra letteratura: le piu antiche rime amorose finora conosciute erano quelle di Jacopo da Lentini (1235 circa). La scoperta e stata fatta dall’academico linguista Alfredo Stussi, professore di storia italiana delle ligua italiana alla Scuola Normala di Pisa”.

Unele trăsături lingvistice ale limbii siciliene „ilustre” (deoarece era îmbogățită cu cuvinte franceze, provensale și latine) au fost adoptate de scriitorii toscani din generațiile următoare și s-au menținut timp de secole sau chiar și până acum în limba poetică italiană (și nu numai).

Alcuni tratti linguistici del siciliano “illustre” (perché arricchito da francesismi, provenzalismi e latinismi) vennero adottati anche dagli scrittori toscani delle generazioni successive e si sono mantenuti per secoli in addirittura fino ad ora nella lingua poetica (e non) italiana.

***

Încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, limba latină ocupa scena culturală, nu numai în lucrările cu caracter filosofic și științific sau în tratate – pe care în zilele noastre le-am numi eseistică – dar și în mediul literar. Și aici era problema: limba vulgară și variațiile limbii vulgare din Peninsulă nu erau încă limbi bine conturate. Nu avea un sistem de reguli care să fi fost studiate sau codificate într-o gramatică. Acest lucru se putea spune și despre limba vulgară cea mai cunoscută, chiar dacă nu era și cea mai răspândită: limba fiorentină.

Era dalla fine del Trecento che il latino occupava la scena culturale, non solo nelle opere di carattere filosofico e scientifico, ossia nella trattatistica – quello che oggi chiameremmo saggistica – ma anche nel‘ambito letterario. Questo era il punto: il volgare, e ancor più la varietà dei volgari nella Penisola, non era ancora lingue stabili. Non possedevano un sistema di regole che fosse stato studiato o codificato in una grammatica. Questo valeva anche per il volgare più conosciuto anche se non propriamente il più diffuso: il fiorentino.

***

Dar ce se întâmpla, din punct de vedere lingvistic, la curțile domnești, la sărbătorile de la curți, în negoț și în rândul oamenilor din popor? Se întâmpla că se continua folosirea limbii vulgare, considerată mai practică, mai inteligibilă și mai expeditivă. Exista o documentație amplă, care demonstrează cu Seniorii înșiși adorau să vorbească cu colaboratorii lor sau cu membrii familiei în limba vulgară și, deseori, chiar între Seniori corespondența privată era scrisă în limba vulgară.

Ma cosa succedeva, linguisticamente parlando, nelle corti signorili, nelle feste curtensi, nella mercatura e fra popolo? Succedeva che si continuasse a usare il volgare, ritenuto più pratico, più comprensibile e più sbrigativo. Esiste ampia documentazione che dimostra come gli stessi Signori amassero intrattenersi con i collaboratori o con i famigliari parlando in volgare e persino – spesso – fra signorie e signorie non fossero estranee lettere più private scritte in volgare.

***

În timpul secolului umanist, limba vulgară cunoștea progrese: se cizelau ortografia, folosirea articolelor, desinențele verbale. Dar aici erau și factorii interni ai limbii Italiei. Lumea cunoștea o schimbare rapidă și, împreună cu noi rute comerciale, din noile zone ale globului soseau o dată cu mărfurile noi și cuvinte noi, pentru că nicio limbă nu este pură. Acest proces, deloc nou, începuse prin secolul al XIII-lea, cu primele influențe ale limbii franceze. Așadar, limba italiană va avea în lexicul său nu doar influențe din limba franceză, ci și din alte limbi precum araba, spaniola, germana, dar și din limbile populațiilor cucerite din Lumea Nouă.

Nel corso del secolo umanistico, il volgare si sviluppava: si affinava l’ortografia, l’uso di gli articoli, le desinenze verbali. Ma c’erano anche i fattori endogeni alla lingua italiana. Il mondo cambiava velocemente e insieme con le nuove rotte commerciali, dai nuovi mondi arrivavano insieme con le merci anche nuove parole, perché nessuna lingua e pura. Processo non nuovo, in quanto iniziato già nel 1200 con le prime influenze del francese. L’italiano avrà dunque nel suo lessico non solo influenze dal francese, ma anche dell’arabo, dallo spagnolo, dal tedesco, dalle popolazioni conquistate nel Nuovo Mondo.