Peressutti Enrico
Nume și Prenume:
Peressutti Enrico
- 1908 – d. 1976
arhitect
Date biografice:
Fiu al constructorului Giovanni Battista Peressutti și al Marzia Scatton, ambii din Pinzano, s-a născut în orașul de pe Tagliamento, din provincia Pordenone, în 1908. Cu familia sa mutat la Craiova, în România la vârsta de cinci ani. S-a întors în Italia în 1917, făcând o călătorie lungă prin Rusia, Finlanda, Suedia, Norvegia, Anglia și Franța pentru a ajunge la alți colegi refugiați din Napoli. S-a întors, în 1919, din nou la Craiova, unde și-a terminat studiile liceale (1921-1927) obținând bacalaureatul. Apoi s-a mutat la Milano pentru a se înscrie la Școala Politehnică de Arhitectură, unde și-a întâlnit viitorii parteneri, Gian Luigi Banfi, Alberico Barbiano di Belgiojoso și Ernesto Nathan Rogers. A renunțat la colaborarea cu tatăl său în România și a înființat, după absolvirea în 1932, împreună cu cei trei colegi, grupul BBPR (via Borgonuovo din Milano până în 1939, apoi la mănăstirea S. Simpliciano), care a îndeplinit un rol important în contextul raţionalismului italian. Se știe că BBPR a refuzat să-și distingă rolurile și contribuțiile respective, într-adevăr au sacrificat adesea înclinațiile personale, dar, potrivit biografilor Bonfanti și Porta, în perioada antebelică s-au putut distinge două orientări, una mai deschisă către „aventuros”. ” cărări cu Banfi și Peressutti, iar cealaltă ortogonală, reprezentată de Belgiojoso și Rogers. Peressutti a intrat în redacția revistei «Quadrante» (1933-1936) iar în 1935 a devenit membru al CIAM (Congrese Internaționale de Arhitectură Modernă). Prima lucrare creată de grup a fost Casa del Sabato per gli sposi (cu Piero Portaluppi), pentru Trienala milaneză din 1933. În anul următor a fost proiectul de concurs pentru Palazzo del Littorio de pe Via dell’Impero din Roma (cu Figini). , Pollini și Danusso), apoi amenajarea unor săli ale Expoziției Forțelor Aeriene Italiene de la Milano și ale Expoziției Marii din Trieste; în cele din urmă, construcția vilei Morpurgo din Opicina datează din 1935. În 1936, grupul BBPR a fost implicat în elaborarea planului urbanistic pentru Valle d’Aosta și pentru capitală, proiect care, în intențiile lui Adriano Olivetti care a coordonat proiectarea, avea ca obiectiv indicarea unui nou model de dezvoltarea teritorială și urbană, în care arhitectura avea sarcina de a îmbina socialul și umanul. În același an, BBPR a curatat câteva dintre instalațiile pentru cea de-a VI-a Trienală, inclusiv sălile Coerenza (cu sculpturi de Fausto Melotti) și sălile Priorità italiche. În 1938 grupul a proiectat colonia de helioterapie din Legnano și în 1940 clădirea oficiilor poștale de la E42 din Roma, două lucrări care scot în evidență rigoarea raționalismului lor care l-ar determina pe Bruno Zevi să-i califice drept „calviniști”.
Peressutti a fost chemat la arme în 1941 și trimis pe frontul rus ca interpret român. La sfârșitul anului 1942 s-a îmbolnăvit de tifos și în 1943 s-a întors la Milano. Câteva luni mai târziu, grupul s-a dispersat, deoarece Rogers și-a găsit refugiu în Elveția, în timp ce Banfi și Belgiojoso au fost arestați și deportați.
Peressutti a intrat în mișcarea Justiție și Libertate și, după armistițiu, a făcut parte din comitetul militar al CLN (Comitetul de Eliberare Națională). În 1944, Peressutti, s-a căsătorit cu arhitecta Emma Pasquinelli și în anul următor s-a născut fiica sa Marina. În aprilie 1945 Banfi a murit în lagărul de concentrare de la Gusen și, la întoarcerea lor la Milano, cei trei membri ai grupării au decis să continue activitatea cu acronimul BBPR în onoarea prietenului lor decedat. Aceștia au supravegheat elaborarea directivelor și, mai târziu, a planului general de la Milano (1945-1946). Numele BBPR este legat de una dintre cele mai semnificative lucrări ale perioadei postbelice, monumentul celor căzuți în lagărele de exterminare naziste din monumentalul cimitir din Milano, realizat în trei versiuni, prima datând din 1945. (ceilalți în 1947-1950 și 1955), opera lui Peressutti singur: motivul rețelei spațiale din metal tubular fusese deja abordat în alte proiecte BBPR, precum proiectul de concurs pentru monumentul victoriei din Piazza Meda la Milano, și de Peressutti într-o propunere de locuință ideală, solicitată de către «Domus» în 1942, care consta dintr-un cub de cristal. S-a alăturat revistei «Metron» (1946), apoi a fost membru cu drepturi depline al INU (Institutul Național de Urbanism) și vorbitor pentru Italia la CIRPAC (Comité International pour la Resolution des Problèmes de l’Architecture Contemporaine) din Zurich ( 1947). Începând din 1951 și-a început activitatea didactică, în special în străinătate: a predat compoziție arhitecturală la Architectural Association School din Londra (1951-1952), apoi la MIT din Boston (1952), la Universitatea Princeton (1953-1959) și la Universitatea Yale. (1957, 1962).
În 1955 a obținut un post didactic în Statele Unite pentru arhitectură și compoziție arhitecturală, în timp ce în Italia a susținut câteva seminarii la Institutul Universitar de Arhitectură din Veneția (1957-1959). Activitatea sa l-a determinat adesea să lucreze în străinătate, nu doar pentru predare, ci și din motive profesionale: pe lângă Europa și Statele Unite, a plecat în Mexic, Brazilia, India și Kuweit. După ce s-a ocupat de renovarea clădirii Bursei din Milano, ca sediu al Camerei de Comerț (1950), în același an BBPR a proiectat ceea ce este considerat cea mai importantă clădire a activității lor, turnul Velasca din Milano. (1950- 1958, cu Danusso), în care explodează acea recuperare a istoriei care stabilește depășirea raționalismului și realizează conceptul de „mutație în tradiție” pe care Rogers l-a dezvoltat în revista „Casabella”. Din nou ca studio BBPR, a supravegheat renovarea Teatrului Piccolo din Milano (1952), construcția caselor INA casa în Albizzate, Baggio, Casorate, Sempione, Gambolò, Gazzada Schianno, Pinerolo Po, Sedriano (1953), CEP. raionul satului Sf. Serghie din Trieste (1955). Restaurarea și amenajarea Muzeelor Castelului Sforza din Milano datează din 1954, care își au punctul de sprijin în plasarea Pietà Rondanini a lui Michelangelo. A urmat în 1958 pavilionul italian de la Brussels Expo (cu Ludovico Quaroni, Adolfo De Carlo și Giuseppe Perugini), crearea pavilionului canadian la Bienala de la Veneția, unde se întoarce calea expozițională în spirală folosită deja în Labirintul Băieților. proiectat pentru Trienala X (1954) și clădirea de birouri din via Meda din Milano (1958-1969). Activitatea lui Peressutti, pe lângă arhitectură, s-a orientat și spre design: ne amintim de mobilierul de birou Spazio și Arco pentru Olivetti, ceasurile electrice rotative cu palete pentru Solari din Udine, lămpile pentru Artemide și instalația dedicată scaunului Thonet de la MOMA de la New York în 1953. „Inventivitatea sa extraordinară plastică și fantastică”, precum și „afecțiunea lui caldă” rămân mărturie în memoria pe care Gillo Dorfles a vrut să o dedice prietenului său, cu ocazia centenarului, într-o scrisoare. adresată fiicei sale. Peressutti Enrico a murit la Milano în 1976.
Realizări:
- a colaborat cu tatăl său Giovanni Battista Peressutti până în 1932
- Bursei din Milano;
- turnul Velasca din Milano;
- renovarea Teatrului Piccolo din Milano (1952) ;
- construcția caselor INA casa în Albizzate, Baggio, Casorate, Sempione, Gambolò, Gazzada Schianno, Pinerolo Po, Sedriano (1953), CEP;
- raionul satului Sf. Serghie din Trieste (1955);
- Restaurarea și amenajarea Muzeelor Castelului Sforza din Milano;
- în 1958 pavilionul italian de la Brussels Expo;
- pavilionului canadian la Bienala de la Veneția
- clădirea de birouri din via Meda din Milano (1958-1969)
Surse:
- Emigranții din Veneto și din Friuli în viața economică și culturală a vechiului regat (1848-1948) , Paolo Tomasella, Cluj Napoca, 2014
- https://it.wikipedia.org/wiki/Enrico_Peressutti
- https://www.dizionariobiograficodeifriulani.it/peressutti-enrico/
- https://www.lespressesdureel.com/EN/ouvrage.php?id=10133&menu=0
- https://www.lespressesdureel.com/EN/ouvrage.php?id=10133&menu=1
- Ziaru Universul din 21 februarie 1943
- Ziarul Acțiunea din 22 februarie 1943
- Ziarul Cotidian Independent de Seară din 17 decembrie 1936
- Ziarul Curentul din 16 februarie 1938
- Ziarul Curentul din 21 februarie 1943
- Ziarul Dimineața din 19 decembrie 1936
- Ziarul Dimineața din 21 decembrie 1936
- Ziarul Dimineața din 23 decembrie 1936
- Ziarul Îndreptarea din 18 decembrie 1936
- Ziarul Neamul Românesc din 18 decembrie 1936
- Ziarul Porunca Vremii din 21 februarie 1943
- Ziarul Țara Noastră din 18 decembrie 1936
