Ziua Limbii Materne
Astăzi sărbătorim Ziua Limbii Materne, simbol al identității și culturii noastre, dar totodată și parte din sufletul şi moștenirea de preț a fiecăruia. Limba este puntea care ne leagă de strămoși, pentru că fiecare cuvânt rostit sau scris poartă în el istorie, tradiție și suflet, dar este şi mijlocul prin care ne exprimăm gândurile și emoțiile. Aşadar, să prețuim limba maternă, să o respectăm, să o vorbim corect, să o cultivăm, să o păstrăm vie și să transmitem mai departe frumusețea ei!
De Ziua Limbii Materne, să ne bucurăm de frumusețea și diversitatea limbilor lumii, respectând și promovând patrimoniul lingvistic şi să nu uităm că limba este cea care ne definește și ne unește!
Cu ocazia acestei zile vă invităm să citiți poezia „ A Mezzodi / La Amiază” de Gabriele D’Annunzio, deoarece acesta a fost cel care, prin stilul său și prin activitatea sa profilică de scris, activitate pe care a avut-o de-a lungul întregii sale vieți, a propulsat limba italiană spre modernitate, așa cum arată Antonio Rizzo în volumul publicat de Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT, „Îmi amintesc o zi de școală” – Caietul 6: „Gabriele D′Anunzio – între Poezie, Plăcere, Îndrăzneală”.
Deputat Ioana Grosaru
Preşedinte Aspciaţia Italienilor din România – RO.AS.IT.
A MEZZODÌ
A mezzodì scopersi tra le canne
del Motrone argiglioso l’aspra ninfa
nericiglia, sorella di Siringa.
L’ebbi sù miei ginocchi di silvano;
e nella sua saliva amarulenta
assaporai l’orígano e la menta.
Per entro al rombo della nostra ardenza
udimmo crepitar sopra le canne
pioggia d’agosto calda come sangue.
Fremere udimmo nelle arsicce crete
le mille bocche della nostra sete.
LA AMIAZĂ (parafrază în limba română)
La amiază am surprins în stufărișul
argilosului [râu] Motrone, nimfa morocănoasă
cu genele negre, sora lui Syrinx.
Am așezat-o pe genunchii mei de zeu necioplit;
și în sărutul ei amărui
am perceput aromele de măghiran și mentă.
În mijlocul pasiunii noastre arzătoare
am auzit în stufăriș răpăitul
ploii de august calde ca sângele.
Am auzit fremătând, în uscăciunea pământului
multele crăpături ale setei noastre proprii.
[a pământului care își potolea setea absorbind ploaia]
