Giornata Internazionale della Lingua Madre
Come ogni anno, il 21 febbraio festeggiamo la Giornata della Lingua Madre. La lingua materna è il più potente e valoroso strumento di conservazione e sviluppo di un’identità, poiché rappresenta l’eredità che ognuno di noi porta con sé, perché ogni parola pronunciata o scritta nella nostra lingua materna custodisce al suo interno la storia, le tradizioni e le vite dei nostri antenati, con le loro esperienze ed emozioni. La lingua è il mezzo principale tramite cui esprimiamo i nostri pensieri e sentimenti sebbene, come italiani, abbiamo certamente anche qualcosa di specifico, i gesti.
Apprezziamo il dono della nostra lingua madre, rispettiamola, parliamola correttamente, curiamola, manteniamola viva e tramandiamo la sua bellezza! Questa giornata è un’occasione per celebrare la ricchezza e la diversità delle lingue del mondo, ricordando che è la lingua a definirci come individui e, allo stesso tempo, a unirci gli uni agli altri.
In occasione di questa giornata, vi invitiamo a leggere la poesia “La pioggia nel pineto” di Gabriele D’Annunzio, poiché è stato lui, con il suo stile e la prolifica attività di scrittore che ne ha caratterizzato l’intera esistenza, a proiettare la lingua italiana verso la modernità, come dimostra Antonio Rizzo nel volume pubblicato dall’Associazione degli Italiani di Romania – RO.AS. IT, “Mi ricordo di un giorno di scuola” – Quaderno 6: “Gabriele D’Annunzio – tra poesia, piacere, audacia”.
A nome della minoranza italiana,
Deputato Ioana Grosaru
Presidente dell’Associazione degli Italiani di Romania – RO.AS.IT.
| La pioggia nel pineto | Ploaia în pădurea de pini |
| 1
Taci. Su le soglie del bosco non odo parole che dici umane; ma odo parole più nuove che parlano gocciole e foglie lontane.
2 Ascolta. Piove dalle nuvole sparse. Piove su le tamerici salmastre ed arse, piove sui pini scagliosi ed irti piove su i mirti divini, su le ginestre fulgenti di fiori accolti di coccole aulenti,
3 piove su i nostri volti silvani, piove su le nostre mani ignude, su i nostri vestimenti leggeri, su i freschi pensieri che l’anima schiude novella, su la favola bella che ieri t’illuse, che oggi m’illude, o Ermione.
4 Odi? La pioggia cade su la solitaria verdura con un crepito che dura e varia nell’aria secondo le fronde più rade, men rade. Ascolta. Risponde al pianto il canto delle cicale che il pianto australe non impaura, né il ciel cinerino.
5 E il pino ha un suono, e il mirto altro suono, e il ginepro antro ancora, stromenti diversi sotto innumerevoli dita.
6 E immensi noi siam nello spirito silvestre, d’arborea vita viventi; e il tuo volto ebro è molle di pioggia come una foglia, e le tue chiome auliscono come le chiare ginestre, o creatura terrestre ce hai nome Ermione.
7 Ascolta, Ascolta. L’accordo delle aeree cicale a poco a poco più sordo si fa sota il pianto che cresce; ma un canto și si mesce più rocco che di laggiù sale, dall’umida ombra remota. Più sordo e più fioco s’allenta, si spegne
8 Sola una nota ancor trema, si spegne, risorge,trema, si spegne. Non s’ode su tutta la fronda crosciare l’argentea piogia che monda, il croscio che varia secondo la fronda più folta, men folta.
9 Ascolta. La figlia dell’aria è muta: ma la figlia del limo lontana, la rana, canta nell’ombro più fonda, chi sa dove, chi sa dove!
10 E piove su le tue ciglia, Ermione. sì che par tu pianga ma di piacere; non bianca ma quasi fatta virante, parda scorza tu esca. E tutta la vita è in noi fresca aulente, il cuor nel petto è come pesca intatta, tra la palpebre gli occhi son come polle tra l’erbe i denti negli alveoli son come mandorle acerbe
11 E adniam di fratta in fratta, or congiunti or disciolti (e il verde vigor rude ci allaccia i malleoli c’intrica i ginocchi) chi sa dove, chi sa dove! E piove su i nostri volti silvani, piove su le nostre mani ignude, su i nostri vestimenti leggeri, su i freschi pensieri che l’anima schiude novella, su la favola bella che ieri m’illuse, che oggi t’illunde, o Ermione.
|
1
Taci. La marginea pădurii nu aud cuvinte care se pot defini umane; dar aud sunete diverse care par să vorbească, picături și frunze îndepărtate.
2 Ascultă. Plouă Din norii răzleți. Plouă pe cătina lovită de vântul marin și deshidratată, plouă peste pini cu trunchiul de solzi și frunze de ace plouă pe mirții divini, peste ginestrele strălucitoare cu flori strânse-n buchete, peste ienuperii deși cu fructe parfumate,
3 Plouă pe chipurile noastre ce par să fie parte a pădurii, plouă pe mâinile noastre goale, pe veșmintele noastre ce abia ne-acoperă, pe gândurile fragede ce par să vină dintr-un suflet renăscut, peste un basm minunat ce ieri te amăgea, ce azi mă amăgește o, Ermiona.
4 Auzi? Ploaia cade în pădurea solitară ca un ticăit insistent de tonalități diverse, dat de frunzișul mai mult sau mai puțin des. Ascultă. Răspunde lacrimilor ploii cântecul cicadelor defel speriate de plânsul ploii de miază-noapte și de cerul cenușiu.
5 Și pinul are un sunet și mirtul are alt sunet și ienupărul un altul, instrumente diferite sub degete nenumărate.
6 Și noi devenim uriași în spiritul pădurii ca ființe cu viață vegetală; iar chipul tău aproape nebun este udat de ploaie ca o frunză, iar părul tău are parfumul ginestrelor înverzite, tu creatură terestră ce te numești Ermiona.
7 Ascultă, ascultă. Cântecul cicadelor încet-încet tot mai ușor se-aude sub ploaia care se-ntețește; dar alt cântec se-amestecă mai răgușit de jos venind, din umezeala umbrei ascunse. Mai discret și mai slab încetinește, se stinge.
8 Numai o notă tremură încă, se stinge, învie, vibrează, se stinge. Nu se-aude-n pădure răpăitul ploii argintii ce totul curăță răpăitul ce variază după frunzișul mai des, mai puțin des.
9 Ascultă Cicadele tac: Dar fiica nămolului, de departe, Broasca Orăcăie în umbra cea mai profundă Cine știe unde, cine știe unde!
10 Și plouă pe genele tale, Ermiona. și pare că plângi
dar de plăcere; nu mai ai pielea albă, devenită de culoarea arborilor, parc-ai fi născută de pădure. Și toată viața din noi e proaspătă parfumată, inima din piept e ca o piersică intactă, între pleoape ochii sunt ca iazuri de apă în iarbă, dinții sunt asemenea migdalelor crude.
11 Și mergem din tufiș în tufiș, când legați, când liberi (iar sălbatica forță verde ne împletește gleznele și genunchii) Cine știe unde, cine știe unde! Și plouă pe chipurile noastre ce par să fie parte a pădurii, plouă pe mâinile noastre goale, pe hainele noastre ce abia ne-acoperă, pe gândurile fragede ce par să vină dintr-un suflet renăscut, peste un basm minunat ce ieri mă amăgea, ce azi te amăgește, o, Ermiona. |
